Introducere in electrocardiografie.

Introducere in electrocardiografie.

Comentarii oprite

Tema: – Fiziologia inimii – Introducere în electrocardiografie.

Subiect:

»        metoda electrocardiografică;

o       principii (biopotenţiale, teorie vectorială);

o       detalii tehnice (aparatură, condiţii de lucru, derivaţii);

o       componentele traseului ECG;

 

Sistemul circulator

 

Electrocardiografia:

            La nivelul fibrei musculare cardiace se poate pune în evidenţă o activitate electrică (depolarizare-repolarizare).

            Această activitate este consecinţa activării muşchiului cardiac de către stimuli porniţi din sistemul excito-conductor al inimii şi este cauza actitivităţii contractile cardiace.

            Fenomenele electrice de la nivelul miocardului produc un câmp electric care poate fi captat cu ajutorul unor electrozi.

            Aceşti electrozi transformă diferenţa de potenţial electric generată de câmp în curent electric, a cărui intensitate poate fi măsurată şi poate fi reprezentată grafic în acelaşi timp (electrocardiograma).

            Când aceşti electrozi sunt plasaţi pe corpul pacientului se obţin ECG-uri de suprafaţă.

            Înregistrarea electrocardiogramei (ECG) oferă date asupra stării miocardului.

 


 

            Dispozitivul cu care se face înregistrarea se numeşte electrocardografic. Curenţii de acţiune captaţi cu ajutorul electrozilor sunt conduşi la un amplificator. Curenţii amplificaţi ajung la un tub catodic. Fascicolul de raze catodice este deviat în raport cu diferenţa de potenţial. Tubul catodic permite şi proiectarea fascicolului de raze pe un ecran fluorescent cu remanenţă luminoasă – care face posibilă urmărirea pe ecran a traseului electric (electrocardioscopie).

            Electrozii pentru captare sunt piese metalice inoxidabile, care se plasează pe membre sau pe torace (precordiali).

            Electrozii precordiali au dimensiuni mai reduse pentru o localizare mai precisă a zonei de explorat. Pentru înscrierile esofagiene, rolul de electrod îi realizează o mică piesă metalică ataşată la extremitatea proximală a sondei exploratoare.

            Plasarea electrozilor la nivelul membrelor face posibilă înregistrarea potenţialelor cardiace deoarece corpul uman este un mediu conductor.

                        Înregistrarea corectă a ECG:

a)      bolnav în decubit dorsal, în stare de relaxare fizică şi psihică;

b)      înregistrarea se face la o temperatură de comfort a mediului ambiant (20o C) (temperaturi mai scăzute pot produce contracţii musculare iar temperaturi crescute determină transpiraţii care, modificând conductibilitatea produc erori de înregistrare):

a.       înainte de plasarea electrozilor tegumentare se degresează cu alcool;

b.      electrozii sunt înveliţi cu pânză care se va înmuia în clorură sau bicarbonat de sodiu pentru a mări conductabilitatea. În acelaşi scop se pot folosi paste cu o compoziţie specială, bune conductoare de electricitate;

c)      plasarea electrozilor se face respectând o serie de criterii:

a.       este precedată de degresarea cu alcool a tegumentelor;

b.      pentru mărirea conductabilităţii electrice şi scăderea rezistenţei pielii se înfăşoarăî în pânză îmbibată în clorură sau bicarbonat de sodiu sau se foloseşte o pastă specială cu conductabilitate electrică mare;

c.       plasarea electrozilor se va face pe zone musculare şi se vor evita regiunile cu păr şi cele osoase;

d)      controlul standardizării:

a.       se înregistrează o curbă etalon pentru a putea aprecia amplitudinea deflexiunilor;

b.      la o diferenţă de potenţial de 1 mV excursia peniţei va fi de 10 nm;

c.       standardizarea se face înaintea fiecărei înregistrări;

e)      înscrierea timpului:

La electrocardiografele folosite uzual în practică, timpul se înregistrează odată cu traseul electrocardiogramei, deoarece hârtia de înregistrare prezintă un caroiaj caracteristic, format din linii verticale şi orizontale.

Intervalul dintre 2 linii orizontale (1 mm) exprimă amplitudinea undelor şi corespunde la 1 mV iar intervalul dintre 2 linii subţiri (1 mm) exprimă timpul şi are valori care depind de viteza de derulare a hârtiei în timpul înregistrării.


 
 

 

 

 

                        Fig. 2 – Curba de etalonare obţinută cu aparatura modernă

 

Exemplu:

            La viteza de 50 mm/sec. intervalul dintre 2 linii subţiri semnifică un timp de 0,02 secunde, iar la viteza de 25 mm/sec este de 0,04 secunde.

f)       artefactele:

Artefactele sunt deformări ale traseului electric şi pot avea mai multe cauze:

     înscrierea dinţată a ECG datorită „paraziţilor” produşi de curentul alternativ:

Se recunosc prin aspectul de oscilaţii regulate cu frecvenţa de 50mm/sec. Poate fi evitată prin:

o       conectarea corectă la pământ;

o       folosirea electrozilor neoxidanţi;

o       aderenţă bună a electrozilor la tegument;

o       degresarea pielii;

o       îndepărtarea din vecinătate a unor aparate electrice ce funcţionează;

o       evitarea încrucişării cablurilor de la pacient cu cel de la reţea;

o       izolarea pacientului cel mai comod printr-o plasă metalică situată sub saltea, conectată la pământ;

     tremurături musculare exprimate prin aspect dinţat al traseului, dar aceste oscilaţii sunt neregulate ca frecvenţă şi amplitudine;

     ondulaţii ale traseului electric determinate de mişcările bolnavului sau ale cablurilor de înregistrare;

Derivaţii electrocardiografice:

            În cursul proceselor de depolarizare şi repolarizare a fibrelor musculare cardiace iau naştere dipoli creaţi între zona activată şi cea încă neactivată sau repolarizată.

            Aceşti dipoli se pot reprezenta ca vectori. Activitatea electrică generează permanent dipoli dar este exprimată prin înregistrarea unor vectori rezultanţi şi nu din înregistrarea fiecărui vector format.

            Vectorii rezultanţi se proiectează pe anumite drepte de referinţă care constituie derivaţiile.

            Se vor înregistra grafic proiecţia vectorului pe axa de derivaţie.

            Mărimea acestei proiecţii depinde de poziţia vectorului faţă de axă.


 
   

 


 

Fig. 3 – proiecţia vectorilor de drepte

 

Derivaţii bipolare ale membrelor (derivaţii standard, DS)

            Aceste derivaţii se formează prin plasarea electrozilor la nivelul antebraţului drept, stâng şi a gambei stângi astfel.

            O derivaţie este raportul spaţial între două puncte în care se plasează electrozii.

            Caracteristici:

a)      orice derivaţie are 2 puncte unde se plasează electrozii. Între aceste 2 puncte se înregistrează diferenţa de potenţial din câmpul electric creat de inimă.

b)      un ax de înregistrare reprezentat de dreapta care uneşte cele 2 puncte:

Axul derivaţiei are un sens:

     pozitiv – în care orice proiecţie a unui vector, orientată în acest sens apare ca undă pozitivă pe ECG;

     negativ – în care orice proiecţie a unui vector orientată în acest sens va apare pe ECG ca undă negativă;

În derivaţiile bipolare electrozii sunt plasaţi la capetele derivaţiei şi înregistrează un potenţial (variabil în timpul revoluţiei cardiace).

Electrocardiograful înregistrează diferenţa dintre potenţialul cules la capătul pozitiv şi cel cules la capătul negativ al derivaţiei respective.

     derivaţia I (D I): electrozii sunt plasaţi pe braţul stâng (L) şi braţul drept (R);

     derivaţia II (D II): uneşte electrozii plasaţi la piciorul stâng (F) cu braţul drept (R);

     derivaţia III (D III): uneşte electrozii plasaţi la piciorul stâng (F) cu braţul stâng (L);

Conform unor reguli matematice şi corespondentului lor de reprezentare grafică, axele celor trei derivaţii standard se pot reprezenta ca laturi ale unui triunghi (triunghiul Einthoven) iar vârfurile triunghiului corespund la cele 3 locuri de plasare a electrozilor în derivaţiile standard.

Unghiul format de două derivaţii are 60o.

Sensul pozitiv este:

     în D I jumătatea stângă a laturii superioare a triunghiului;

     în D II şi D III jumătatea inferioară a celorlalte două laturi;

Sensul negativ este:

     în D I jumătatea dreaptă a laturii superioare;

     în D II şi D III jumătatea superioară a celorlalte două laturi;

Regula generală a triunghiului Einthoven: proiecţia pe derivaţia D II este suma algebrică a proiecţiilor aceluiaşi vector în D I şi D III.

 

                                           


 

Derivaţiile unipolare ale membrelor (DUM)

            În formarea acestor derivaţii unul din electrozi este făcut să înregistreze tot timpul un potenţial egal cu zero.

            Acest electrod se numeşte electrod indiferent şi corespunde capătului negativ al axei de derivaţie.

 

Back to Top