Legea trebuie să ofere soluţii cât mai bune dar şi realiste la numeroasele şi diversele probleme cu care ne confruntăm privind vaccinarea populaţiei infantile. Normele legislative trebuie să stabilească un echilibru între protecţia colectivă faţă de bolile transmisibile şi libertăţile individuale, să consemneze rolul medicilor în activităţile de promovare a vaccinării şi de realizare a acesteia dar şi să responsabilizeze părinţii în a asigura prin vaccinare o stare bună de sănătate pentru copiii lor.
În proiectul Legii vaccinării, elaborat de Ministerul Sănătăţii, proiect supus dezbaterii publice şi ulterior dezbaterii parlamentare, sunt prevăzute responsabilităţi şi obligaţii, inclusiv pentru CMR (art.19).
În acest context, CMR va face, prin comisiile sale de specialitate, o analiză a prezentei propuneri legislative elaborate de Ministerul Sănătăţii şi, dacă este cazul, va înainta propuneri pentru îmbunătăţirea acesteia.
CMR consideră că vaccinarea copiilor reprezintă una dintre priorităţile asistenţei sanitare din ţara noastră, fiind un element esenţial în asigurarea sănătăţii individuale şi colective, în preîntâmpinarea apariţiei şi dezvoltării unor epidemii, precum epidemia de rujeolă care evoluează în prezent.
De la debutul epidemiei au fost înregistrate 21 de decese la bolnavi cu rujeolă nevaccinaţi, în timp ce, în perioada 2010-2015, au fost patru decese. Epidemia de rujeolă care durează din septembrie 2016 este consecinţa scăderii succesive a ratei vaccinării de la 94 la sută (doza I) şi 93 la sută (doza II) în 2001, la 86 la sută – doza I, respectiv 67 la sută – doza II în 2015. Până în 14 aprilie 2017 s-au înregistrat 4.793 de cazuri şi 21 de decese, boala afectând 38 de judeţe.
O acoperire vaccinală optimă şi constantă va duce, în timp, la eradicarea a numeroase boli infecţioase transmisibile.
În momentul în care Legea vaccinării va fi funcţională, instituţii ale statului vor contribui la aplicarea ei în practica. Însă rolul principal îl vor avea medicii practicieni şi, în primul rând, medicii de familie în educarea populaţiei în favoarea vaccinării şi realizarea acesteia.
Reuşita va depinde de o bună colaborare a trei factori: medicii practicieni (motivaţi şi responsabili), Ministerul Sănătăţii şi instituţiile sale teritoriale (cu îndeplinirea la timp şi în totalitate a obligaţiilor ce le revin) şi populaţia (care trebuie sa fie informată bine şi corect privind vaccinarea).
O atribuție exclusivă a Colegiului Medicilor, conform Legii 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății, al. 2), lit. d) este iniţierea şi promovarea de forme de educaţie medicală continuă în vederea ridicării gradului de competenţă profesională a membrilor săi. Aceasta a fost pusa in aplicare prin Decizia nr. 1 din 2013 a Consiliului Naţional al CMR.
“Managementul activităţilor de EMC este realizat de Colegiul Medicilor din România prin Programul naţional de educaţie medicală continuă, în conformitate cu procedurile prevăzute în prezenta decizie, cu directivele şi recomandările Uniunii Europene (UE) sau cu înţelegerile şi recunoaşterile mutuale ale creditelor, stabilite cu Uniunea Europeană a Medicilor Specialişti/Consiliul European de Acreditare a Educaţiei Medicale Continue (UEMS/EACCME), precum şi cu alte autorităţi ori organisme profesionale medicale europene şi naţionale implicate, prin natura funcţionării lor, în activităţile de educaţie sau dezvoltare profesională continuă a medicilor. “
CMR reaminteşte că, potrivit Codului de deontologie medicală, sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic folosirea unor metode de diagnostic sau tratament nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de comunitatea medicală, cu risc pentru pacient, precum și respingerea publică, cu excepţia dezbaterilor din comunitatea medicală, a unor mijloace de diagnostic, tratament şi profilaxie recunoscute de comunitatea ştiinţifică academică medicală dar şi recomandarea publică a unor tratamente nefundamentate ştiinţific.
De asemenea, conform articolului 23 din același cod, constituie o atingere gravă adusă caracterului independent al profesiei medicale, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau colaborarea, sub orice formă şi în orice modalitate, directă ori indirectă, dintre un medic şi o persoană care produce sau distribuie medicamente precum și reclama, în orice mod, la medicamente, suplimente alimentare, aparatură medicală sau alte produse de uz medical.
ISTORIC:
Parcursul istoric al omenirii a fost marcat, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, de numeroase boli infecţioase. Ele au modelat istoria atât la nivel de colectivitate cât şi individual.
Răspândirea bolilor infecţioase şi apariţia epidemiilor a fost favorizată de constituirea aglomerărilor urbane, intensificarea călătoriilor, lipsa de imunitate a populaţiei faţă de aceste boli.
Istoria oferă nenumărate exemple când populaţii întregi au fost decimate de bolile infecţioase. Se consideră că bolile infecţioase au cauzat mai multe decese, în decursul timpului, decât războaiele sau dezastrele naturale.
În anul 430 Î.Hr. febra tifoidă ucide o treime din locuitorii Atenei, inclusiv pe marele Pericle.
În epidemia de pestă din Constatinopol din anul 588 e.n. mureau zilnic în oraş, conform istoricului Procopin de Cezareea, 10.000 de oameni. Este doar o prefigurare a marii epidemii de pestă din secolul 14 care, pornită din Asia, ucide între 1346 şi 1352 aproape 50% din populaţia Europei.
Odată cu descoperirea “Lumii Noi” de către Cristofor Columb în anul 1492, soldaţii spanioli aduc aici boli infecţioase inexistente pe continentul american, precum rujeola, variola, gripa, etc. Lipsa de imunitate a populaţiei indigene faţă de aceste boli a avut urmări dezastruoase. Epidemiile cauzate de ele au determinat, în decurs de un secol, reducerea populaţiei autohtone de la 100 milioane la 5-10 milioane.
În acelaşi timp, în Europa, copiii plăteau cel mai greu tribut bolilor infecţioase. Adulţii trecuseră prin ele în copilărie, iar cei care supravieţuiseră erau acum imuni.
În 1750 jumătate dintre copii mureau înainte de a atinge vârsta de 10 ani, majoritatea prin boli infecţioase.
În secolul 18, în Europa, 8 locuitori din 10 faceau variolă iar din 10 bolnavi, unul deceda.
Epidemia de “gripa spaniolă” de la sfârşitul primului război mondial a ucis, după estimări recente, 100 milioane de persoane (majoritatea tineri).
În lipsa vaccinării populaţiei, aceste situaţii se pot repeta oricând în viitor şi la o scară mult mai mare ţinând cont de numărul mare de locuitori ai planetei, marile aglomerări urbane, intensitatea şi rapiditatea deplasărilor umane. La aceasta trebuie adăugat faptul că cele mai mari epidemii sunt produse de agenţi infecţioşi virali, faţă de care în prezent, în cele mai multe cazuri, nu există tratament etiologic.
Anul 1796 este un an de referinţă în profilaxia bolilor infecţioase, transmisibile, în reducerea morbidităţii şi mortalităţii prin aceste boli. Este anul în care Edward Jenner introduce în practica medicală curentă vaccinarea antivariolică. Vor mai trece însă peste 100 de ani până când noi modalităţi de vaccinare şi noi vaccinuri vor aparea: 1925 anatoxina tetanică, 1953 vaccinul antipoliomielită, 1963 antirujeolă,1967 anti oreion, 1969 anti rubeolă, 1973 antivaricelă, 1988 anti hepatită B, etc.
De la apariţia acestor vaccinuri şi până în prezent au fost vaccinate miliarde de persoane în întreaga lume iar rezultatele sunt evidente. În 1990 se înregistrau în lume peste 580.000 de decese prin tetanos neonatal. Prin creşterea acoperirii vaccinale numărul s-a redus la 49.000 în 2013.
Între 1995 şi 2010 incidenţa varicelei s-a redus în SUA, prin vaccinare, cu 95%, ceea ce înseamnă 3,5 milioane cazuri evitate.
A existat speranţa ca bolile infecţioase transmisibile, care au ca rezervor şi sursă de infecţie omul, să fie eradicate prin vaccinare. Până în prezent acest lucru s-a reuşit pentru variolă (eradicată în 1977). Eradicarea variolei a permis ca generaţiile născute ulterior să nu mai fie vaccinate, nemaiexistând surse de infecţie în rândul populaţiei.
Acest model se poate aplica şi altor boli infecţioase specific umane (rujeola, rubeola, varicela, oreionul, poliomielita, etc.). Chiar dacă nu s-a reuşit până în prezent eradicarea lor, prin vaccinare s-a redus mult numărul de îmbolnăviri şi decese.
Organizația Mondială a Sănătății consideră că, în prezent, vaccinarea permite, pe plan mondial, evitarea în ficare an a 2-3 milioane decese, iar dacă acoperirea vaccinală ar fi optimă, prevenirea altor 1,5 milioane decese.
Din păcate astăzi asistăm atât în România cât şi în multe alte ţări la o reducere constantă şi progresivă a ratei vaccinărilor. Cauzele sunt multiple, de la subinformarea populaţiei privind importanţa vaccinării sau suprainformarea privind reacţiile adverse cu exagerarea acestora, până la lipsa asigurării vaccinurilor necesare unei bune prevenţii. Astăzi, din cauza exploziei informaţionale, deseori negative, metodele clasice de promovare a vaccinării nu mai sunt suficiente şi eficiente. Este nevoie de echipe interdisciplinare formate din medici, psihologi, sociologi care să identifice cauzele atitudinii negative a populaţiei faţă de vaccinare şi să ofere soluţii.
