tlr

tlr

Comentariile sunt închise pentru tlr

             Receptorii care recunosc paternul (RPP) sunt legati pe suprafata celulelor (atat celulele sistemului imun innascut cat si celulele sistemului imun adaptativ), semnalizand gazdei prezenta infectiei, si activeaza prima linie a apararii (specifica sau nespecifica). PRR joaca un rol critic si  in refacerea tesutului si curatarea de ramasitele celulare. Receptorii transmembranari situati pe celulele immune (TLR7, TLR8, TLR9), initial au fost identificati ca receptori specifici pentru bacterii, ADN si ARN viral. Studii recente au evidentiat faputul ca TLR7, 8 si 9 recunosc gazda ARN, ADN si proteine asociate-ARN sau ADN. In acest context, ei joaca un rol cheie in dezvoltarea bolilor sistemice autoimune.

              Bolile autoimune apar atunci cand raspunsul imun adaptativ este directionat in mod aberant catre tesuturile gazda. Autoanticorpii IgG si complexele immune care contin acesti autoanticorpi se acumuleaza in articulatii,  rinichi si alte tesututuri, unde provoaca raspunsuri inflamatorii ce conduc la afectarea tesutului si la distrugerea acestuia. Numerosi factori genetici si din mediul inconjurator contribuie la dezvoltarea bolilor sistemice autoimune, fapt ce duce la o mare diversitate a cauzelor si etapelor clinice ale bolilor. Aceasta diversitate este reflectata in leziunile genetice care dau nastere la modele animale pentru SLE, incluzand defecte in  caile apoptotice, celule  B si T impropriu reglate semnalizand cascade , si curatarea ineficienta a ramasitelor celulare. Remarcabil, in toate aceste modele ca si la majoritatea , autoanticorpii sunt directionati impotriva unui set relativ limitat de particule nucleoproteice

             In prezent  este acceptat faptul ca agentii infectiosi sunt recunoscuti initial de catre gazda prin componentele sistemului imun innascut . PRR  exprimati de macrofage, celule dendritice, si alte celule prezentatoare de antigen recunosc paternurile moleculare conservate caracteristice unui numar mare de microbi, iar aceasta recunoastere conduce la producerea rapida de citokine inflamatorii si chemokine.  Aceste evenimente inactiveaza sistemul imun adaptativ  sa recunoasca si sa atace organismul daunator. Totusi,  APC-urile pot fi foarte eficace  in prezentarea peptidelor autoantigenice sistemului imun adaptativ.

              Alta posibila legatura dintre infectie si autoimunitate  implica reactivitatea incrucistata intre agenti infectiosi si antigene self. Exemple ale unei astfel de imitari moleculare include celule B care recunosc specific o regiune particulara a virusului Epstein  Barr EBNA-1 si a autoantigenului Ro. In concordanta cu acest model, celulele B  care recunosc orice componenta a particulei subcelulare se vor atasa preferential, internalize si procesa protein asociate cu complexul si apoi sa prezinte nivele inalte ale acestor peptide particulare (in contextul MHC) celulelor T. Aceasta amplificare circular initiala ar putea duce la raspandirea epitopilor, la producerea autoanticorpilor impotriva componentelor adaugate ale particulelor. Ca parte a procesului apoptotic, un numar mare din autoantigenii comuni sunt redirectionati din nucleu si/ sau citoplasma la veziculele  apoptotice pe suprafata celulelor. Autoanticorpii specifici pentru un singur tip de particula pot fi atasati la corpii apoptoici care incorporeaza particulele adaugate,  astfel facilitand asimilarea mediata  FcγR a acestui material prin  APC-uri activate si conduce la o a doua faza a amplificarii in care raspunsul autoanticorpului se raspandeste catre particule subcelulare  noi.

              Activitatea citotoxica a celulelor efectoare antiviral asigura o a treia posibila legatura dintre infectie si autoimunitate. Un numar mare din autoantigenele comune sunt clivate de catre proteaze care mediaza evenimentele citopatice initiate de celulele T sau NK. Clivarea autoantigenelor poate crea, teoretic, neoepitopi, fie datorita faptului ca fragmentele rezultate formeaza  noi determinanti conformationali sau datorita faptului ca rearanjarea secventelor de proteine oferita procesarii conduce la prezentarea ultimelor peptide. Alte exemple de modificare a autoantigenului, cum ar fi fosforilarea, defosforiarea, oxidarea,  transglutaminare, izoaspartilare, citrulinare, pot  oferi alte forme de neoepitopi. Multe din aceste  modificari apar in timpul procesului de moarte celulara prin apoptoza sau rezulta din  lezarea si/sau inflamarea tesutului.

              Desi moartea celulelor prin apoptoza  este considerata fara zgomot sau tolerogenica, eliberarea antigenelor self modificate in contextul unei inflamatii, infectioasa sau neinfectioasa, poate fi suficienta pentru a activa atat celulele T cat si celulele B care nu sunt inca tolerante  la determinantii  noi formati. Acet model de neoepitop implica un rol relativ inert pentru autoantigene: recunoasterea celulelor T sau B in micromediul inconjurator conduce la activarea imuna. Numeroase dovezi sugereaza faptul ca autoantigenele pot juca un rol mult mai prctic in promovarea si sustinerea bolilor autoimune decat se aprecia in trecut.  In concluzie pentru aceasta scurta trecere in revista, anumite componente self, pot fi de fapt  autoantigene, deoarece ele sunt biologic active. Astfel,  ele au capacitatea sa conecteze un PRR si ca urmare, provoaca un raspuns inflamator care apoi conduce la activarea autoantigenelor specifice celulelor T si B si la producerea de anticorpi.

CONCLUZII

             TLR9 si TLR7 contribuie la activarea celulelor B autoreactive si la producerea autoanticorpilor reactivi cu acizi nucleici si autoantigene asociate-ADN si ARN. In concluzie, ICs continand fragmente imunostimulatoare ADN sau si ARN sunt liganzi puternici pentru pDCs si alte Fcγ

Back to Top