inscrierea pulsului arterial

inscrierea pulsului arterial

Comentarii oprite

Tema: – Fiziologia cardiovasculară – manifestări mecanice periferice în cursul ciclului cardiac.

Subiect:

»        pulsul arterial, sfigmograma

»        presiunea arterială

»        metode de măsurare şi înregistrare

»        timpul de circulaţie

 

înscrierea pulsului arterial – sfigmograma

(sphygmos = puls)

            Evacuarea ritmică a sângelui în artere determină pulsaţii presionale sincrone în sistemul arterial.

            Aceste pulsaţii pot fi percepute ca o senzaţie de lovitură uşoară dacă se comprimă adecvat artera pe un plan dur (puls arterial).

            Pulsul poate fi apreciat palpatoriu sau poate înregistrat cu ajutorul sfigmogramului. Înregistrarea are aspectul unei curbe care reprezintă:

»       o pantă ascendentă (anacrotă)

»       o pantă descendentă (catacrotă) care are o incizură (incizura directă)


 

            Curba presiunii pulsului are aspect caracteristic în funcţie de nivelul unde se face înregistrarea (în apropierea inimii – sfigmogramă centrală sau la distanţă de inimă – sfigmogramă periferică).

 

            Sfigmograma centrală – reprezintă înregistrarea curbei la nivelul aortei suprasigmoide.

            Are 2 porţiuni distincte:

       porţiunea sistolică

       porţiunea diastolică

a)      Porţiunea sistolică – corespunde evacuării ventriculare. Este cuprinsă între punctul de origine al pantei ascendente (A) până la incizura (I).

Punctul (A) corespunde momentului în care presiunea din ventriculul stâng este mai mare decât presiunea diastolică din aortă şi se deschid valvulele sigmoide aortice

Ramura ascendentă (AB), unda rapidă sau anacrotă

Se produce datorită impactului undei de presiune ventriculară cu sângele existent în aortă. Are valoare semiologică mare.

Depinde de viteza de scurtare a fibrelor musculare ventriculare, deschiderea valvulelor sigmoide aortice şi distensibilitatea pereţilor aortei.

Înălţimea porţiunii (AB) corespunde presiunii arteriale diferenţiale şi este cu atât mai mare cu cât debitul sistolic este mai mare şi pereţii aortei mai rigizi.

            Incizura (I) corespunde relaxării ventriculare şi decelării bruşte a coloanei de sânge consecutive, urmate de închiderea valvulelor sigmoide ale aortei

            Închiderea sigmoidelor aortice determină inconstant vibraţii predicrote.

            Intervalul (A-I) permite măsurarea duratei evacuării sistolice.

b)      Porţiunea diastolică

Începe cu incizura (I). Are forma unei pante progresiv descendentă sprelinia orizontală. Semnifică evacuarea sângelui din aortă spre ramificaţii.

Forma sa depinde numai de parametrii vasculari (rezistenţa arterială).

Sfigmograma periferică

            Forma curbei sfigmografice se modifică pe măsură ce unda pulsatilă se deplasează spre periferie. Astfel, din porţiunea iniţială a aortei până la artera femurală se remarcă o creştere cu 20-30% a amplitudinii sistolice, o scădere cu 10-15% a amplitudinii diastolice şi o accentuare a incizurii dicrote.

 

Caracterele pulsului aortic, carotidian şi subclavicular

a.       porţiunea ascendetă

»       abruptă

»       începe dintr-un punct denumit „piciorul” curbei (1) care la sfigmograma carotidiană corespunde momentului de deschidere a sigmoidelor aortice

»       durează 0,08-0,14 secunde

»       se termină cu un vârf maxim

b.      platoul sistolic

»       este zona de la sfârşitul pantei ascendente până la incizura dicrotă

»       la normali este înclinat spre panta descendentă

c.       incizura dicrotă

»       are un vârf ascuţit. La normali nu este mai adânc decât piciorul curbei.

»       la sfigmograma carotidiană vârful incizurii dicrote corespunde închiderii valvelor sigmoide aortice

d.      unda dicrotă este largă (cu pantă lină)

 

Caracterele pulsului femural

       vârful este amplu

       incizura este mai puţin netă comparativ cu cea a sfigmogramei carotidiane

       unda dicrotă este largă

Pe sfigmogramă se pot aprecia următoarele calităţi ale pulsului:

       frecvenţa – pulsul frecquens et rarus

       viteza (celeritate) – pulsul celer et tardus

       tensiune – pulsul durus et molis

       ritm – pulsus regularis et iregularis

 

Tipuri de sfigmogramă în situaţii patologice:

 

Determinarea vitezei de propagare a undei pulsatile:

            Se înscriu concomitent două sfigmograme cu plasarea sfigmografelor astfel:

       într-o porţiune distală, respectiv proximală a aceleaşi artere

       la nivelul unei artere principale şi respectiv a unei ramuri (de exemplu humerală şi radială)

            Se stabileşte diferenţa de timp dintre începutul sfigmogramei proximale şi a celei distale. Se măsoară distanţa dintre locurile de plasare ale sfigmogramelor.

            Valori normale: 7-9 m/sec

 

Determinarea presiunii (tensiunii) arteriale

            Presiunea arterială este presiunea pe care sângele o exercită asupra peretelui arterial. Tensiunea arterială este egală şi opusă ca sens cu presiunea arterială şi reflectă apăsarea exercitată de pereţii arteriali distinşi de jetul de sânge asupra coloanei sanguine.

            Presiunea arterială este determinată de:

»       forţa de contracţie a ventriculului stâng

»       calităţile peretelui arterial

»       calităţile sângelui

»       rezistenţa arteriolară periferică

            Evaluarea valorii presiunii arteriale se poate face prin metode directe şi indirecte.

 

a)      Metoda directă:

Constă în puncţionarea arterei şi racordarea acului la un manometru. Se foloseşte manometrul Ludwig.

În practica medicală se efectuează prin cateterism vascular. Prin înregistrarea grafică a oscilaţiilor presionale se obţine un grafic în care se disting mai multe tipuri de oscilaţii.

b)      Metodele indirecte:

Sunt cele mai frecvent utilizate în practica medicală. Valorile presiunii arteriale determinate în stare de repaus sunt un indicator concludent al dinamicii circulaţiei.

Principiu:

            Se echilibrează presiunea sângelui din arteră cu o presiune exterioară de valoare cunoscută.

Metode de determinare:

            Permite sesizarea presiunii arteriale maxime (sistolice) prin palparea pulsului arterial sub nivelul de compresiune.

Tehnica de lucru:

            Se foloseşte un tensiometru cu mercur. Instrumentul este format din următoarele componente:

       o manşetă de cauciuc (c) dublă, care se poate umfla şi care este acoperită cu pânză pentru a putea fi extensibilă numai înspre braţ şi inextensibilă spre exterior

       un manometru cu mercur (m) care comunică cu manşeta, astfel încât poate fi cunoscută presiunea aplicată prin manşetă odată cu umplerea acesteia cu aer

       o pară de cauciuc cu ajutorul cîăreia se umflă manşeta

       o supapă (v) plasată pe tubul care leagă para de cauciuc de manşetă. Această supapă poate fi deschisă gradat pentru ca ieşirea aerului din manşetă să producă o scădere gradată a presiunii din interiorul manşetei

Se fixează manşeta în jurul braţului, deasupra plicii cotului. Se reperează pulsul arterial (la nivelul arterei radiale). Se pompează aer în manşon până la o valoare (indicată pe manometru) care se consideră superioară valorii maxime a presiunii arteriale.

La nivelul arterei radiale (în „şanţul pulsului”) nu se mai percepe pulsul arterial deoarece presiunea din partea extensibilă a manşetei a produs, prin intermediul ţesuturilor moi, comprimarea arterei.

Se decomprimă uşor manşeta prin deschiderea uşoară şi progresivă a supapei până când se percepe prima pulsaţie arterială. Acest moment indică (pe scla manometrului) valoarea presiunii arteriale sistolice (maxima).

Se continuă decomprimarea şi se constată o creştere progresivă a amplitudinii pulsaţiilor urmată de o scădere şi la um moment de dispariţia lor. Momentul dispariţiei pulsaţiilor corespunde valorii presiunii arteriale minime (diastolice).

Această metodă de evaluare a valorilor presiunii arteriale este mai puţin utilizată deoarece aprecierea presiunii minime este dificilă.

 

Timpul de circulaţie a sângelui prin artere

            Timpul de circulaţie reprezintă intervalul de timp necesar unei substanţe test introduse în sânge să străbată cele două circuite:

       circuitul sistemic

       circuitul pulmonar

            Dacă se urmăreşte timpul cât substanţa străbate întregul circuit arterial se obţine timpul de circulaţie total iar dacă se urmăreşte numai pe o porţiune limitată se obţine timpul de circulaţie parţial.

a.       Timpul de circulaţie total este intervalul de timp necesar substanţei test injectate într-o venă să ajungă la vena corespunzătoare heterolaterală

Metoda cu fluoresceină:

            Se măsoară timpul din momentul injectării de fluoresceină (2 ml soluţie de fluorescenat de sodiu din soluţia 20%) la una din venele de la plica cotului până antebraţul de partea opusă se colorează în nuanţe de galben-verzui.

            Pentru înscrierea modificărilor de culoare ale tegumentelor se foloseşte o lampă cu ultraviolete plasată la o distanţă de 30 cm de locul examinat.

            Valori normale: 18-28 secunde.

b.      Timpul de circulaţie parţial

Metoda cu zaharină (braţ-limbă)

            Se notează intervalul de timp dintre momentul injectării într-o venă de la plica cotului a unei soluţii de zaharină (5 ml din soluţie 25%) până se percepe gustul dulce.

            Valori normale: 10-16 secunde.

Metoda cu gluconat de calciu

            Se notează momentul de timp dintre momentul injectării într-o venă de la plica cotului a gluconatului de calciu (5 ml dintr-o soluţie 20%) până la dispariţia unei senzaţii intense de căldură la nivelul limbii şi a faringelui.

            Valori normale: 8-16 secunde.

Metoda cu izotopi radioactivi:

            Explorarea cu izotopi radioactivi oferă date asupra timpului de circulaţie a sângelui prin artere. Pentru determinare se foloseşte: Na24, I131, K42. substanţele radioactive se pot introduce pe cale generală (arterială sau venoasă) sau local (catunat, muscular).

            Plasarea controlului se face în puncte speciale în funcţie de segmentul de circuit arterial la care se referă determinare.

            Datele obţinute se apreciază:

»       prin determinarea procentului de descreştere a radioactivităţii pe minut

»       prin determinarea timpului necesar reducerii numărului de impulsuri la jumătate din valoare iniţială

Valoarea timpului de circulaţie depinde de:

»       volum sanguin

»       debitul circulator

»       vâscozitatea sângelui

»       rezistenţa periferică

Back to Top