Tema: – Fiziologia sistemului nervos periferic:
Subiect:
» Infatigabilitatea relativă a nervului;
» Viteza de conducere motorie;
» Electronervograma;
» Viteza de conducere senzitivă;
» Reflexul Hoffman.
Fiziologia SISTEMULUI nervos periferic
Electronervograma
Activitatea bioelectrică înregistrată la nivelul unui trunchi nervos are aspectul unei curbe care prezintă o serie de sinuozităţi în funcţie de timp.
Înregistrarea potenţialului de acţiune compus (electronervograma) care apare în fibrele unui nerv se face astfel:
Se încarcă nervul sciatic pe dispozitivul de stimulare şi de culegere (cele două cupluri de electrozi se găsesc la o anumită distanţă unele faţă de celelalte).
Se stimulează nervul. Se înregistrează curba care exprimă ponţialul compus al nervului.
Marcarea momentului de aplicare a stimulului pune în evidenţă şi perioada de latenţă care este mai scurtă pentru fibrele de tip A (1 msec) comparativ cu a celor de tip B şi C (20-40 msec).
Excitabilitatea nervilor se modifică prin intervenţia unor factori care acţionează pe nerv (comprimare, întindere, uscare, etc.).
A, B, C, β, γ – potenţialele diferitelor categorii de fibre prezente în nervul stimulat.
Viteza de conducere motorie
Dintre componentele unui nerv mixt, fibrele motorii sunt cele mai accesibile stimulării, iar răpsunsul motor consecutiv stimulării lor se poate observa foarte uşor.
Tehnica de lucru:
În teritoriul nervului studiat se alege un muşchi distal, pentru ca trunchiul nervos să fie accesibil stimulării cel puţin în două puncte între care să existe o distanţă suficient de mare.
Se determină latenţa răspunsului motor prin măsurarea:
§ intervalului de timp (în msec.) din momentul stimulării şi cel al apariţiei potenţialului muscular
§ distanţelor (în mm) dintre electrodul stimulator (distal şi proximal) şi cel de culegere.â
Calcularea vitezei de conducere:
Pentru calcularea vitezei de conducere nervoasă sunt necesari doi parametri:
§ latenţa în propagare între cele două puncte de stimulare;
§ distanţa (în mm) între cele două puncte de stimulare.
Calcularea latenţei proximale se face cunoscând viteza de derulare a hârtiei (filmului) şi valoarea înscrisă pe film (hârtie).
Exemplu:
Dacă viteza de derulare este de 60 mm/sec iar perioada înregistrată pe film este de 1,5 mm latenţa proximală este:
60 mm ………………………… 1000 msec
1,5 mm ……………………….. x
––––––––––––––––
x = 1.000 · 1,5 / 60 = 150/60 = 25 msec.
În acelaşi fel se face şi calculul pentru determinarea valorii latenţei distale. Pentr aflarea vitezei de conducere nervoase se foloseşte relaţia v = S/T în care:
S – distanţa dintre cele două puncte de stimulare
T – diferenţa dintre valoarea latenţei proximale şi distale (în msec.)
Important pentru diagnosticul neurologic este determinarea vitezei de conducere pe distanţe scurte (5-10 cm) deoarece se ştie că:
§ viteza de conducere nervoasă nu este uniformă de-a lungul unui nerv, ea scăzând uşor spre periferie;
§ în cazul unei lezări nervoase pe o porţiune redusă, viteza de conducere globală nu este modificată decât foarte puţin. Astfel, evidenţierea leziunii este posibilă numai la măsurarea vitezei de conducere nervoase pe porţiuni mici.
Factori care modifică viteza de conducere nervoasă:
1. Temperatura:
Determinarea vitezei de conducere nervoasă se realizează corect ţinând cont de temperatura cutanată şi cea a mediului ambiant, deoarece viteza scade cu 2,4 m/sec pentru o reducere de 1oC a temperaturii.
2. Vârsta:
S-a demonstrat pe animale de experienţă că viteza de conducere creşte proporţional cu creşterea diametrului fibrelor nervoase în cursul dezvoltării animalului.
O astfel de relaţie există şi la om, în cursul procesului fiziologic de creştere.
S-a constat că la noi-născuţii la termen viteza de conducere este aproximativ egală cu cea determinată la adulţii tineri normali.
S-a constatat de asemenea că viteza de conducere dintr-un grup de fibre nu este media vitezei de conducere a fibrelor individuale, deoarece între fibrele unui nerv există relaţii fizice care pot accentua sau reduce viteza globală de conducere.
Determinarea vitezei de conducere senzitive
Bazel metodei pentru determinarea vitezei de conducere senzitive au fost realizate în 1949 de către Dawson şi Scott.
S-au realizat tehnici, ulterior îmbunătăţite, care au eliminat contribuţie fibrelor motorii. Pentru determinarea vitezei de conducere în fibrele senzitive se foloseşte ca stimul un impuls rectangular cu durată de 0,1 msec. şi intensitate supraliminară (20 mA).
Stimularea se poate face la nivelul nervilor digitali de la mână sau picior. Se folosesc electrozi inelari cu catodul orientat proximal la nivelul articulaţiei metacarpo-falangiene a degetului I, II sau III pentru nervul median sau a degetului IV şi V pentru nervul cubital.
Dacă determinarea se face pentru nervul sciatic popliteu extern, plasarea electrozilor se face la nivelul articulaţiei metatarso-falangiene I sau II.
Înregistrarea potenţialului de acţiune senzitiv se realizează cu electrozi plasaţi pe traiectul nervos la nivelul încheieturii pumnului, cotului, axilei şi respectiv la nivelul gleznei, în spaţiul popliteu sau la nivelul feselor.
Electrozii de culegere pot să fie electrozi de suprafaţă sau pot fi de tipul electrozilor ac.
Pentru calcularea vitezei de conducere în fibrele senzitive se foloseşte aceeaşi relaţie care defineşte viteza:
v = S/T.
în care:
S – distanţa dintre electrodul pozitiv de stimulare şi locul de plasare al electrodului de culegere
T – latenţa potenţialului evocat senzitiv
Latenţa potenţialelor senzitive evocate se măsoară între începutul artefactului de stimulare şi vârful primei deflexiuni pozitive a acestor potenţiale (dacă se face culegerea cu electrozi ac) sau vârful primei deflexiuni negative (dacă se face culegerea cu electrozi de suprafaţă).
Infatigabilitatea relativă a nervului
Spre deosebire de muşchi (vezi „oboseala musculară”) nervul excitat continuu prezintă semne de „oboseală” după o perioadă mult mai mare.
Această comportare diferită a muşchiului şi nervului poate fi demonstrată experimental.
Tehnica de lucru:
Se prepară 2 labe galvanoscopice (A şi B).
Se încarcă nervii motori (sciatici) pe câte un excitator şi se stimulează continuu.
La nivelul labei B se blochează (reversibil) transmiterea influxului nervos la muşchi.
După o perioadă de timp se suprimă secţiunea (blocarea) fiziologică realizată la nivelul preparatului B.
Se constată că, în condiţiile în care nervii de la ambele labe au suportat o stimulare continuă, muşchiul labei A manifestă oboseală iar cel de la laba B nu prezintă semne caracteristice de oboseală.
Reflexul H
Acest reflex a fost descris prima oară de Hoffman în 1918.
Stimularea unui nerv periferic printr-un curent de intensitate prag (liminară) determină în muşchiul pe care-l deserveşte o contracţie.
Înregistrarea grafică a potenţialului muscular obţinut prin stimularea liminară a fibrelor motorii din nervul respectiv poartă numele de „undă M” (răspuns motor direct).
Dacă acelaşi nerv se stimulează printr-un curent de intensitate supraliminară (peste valoarea celei necesare stimulării fibrelor motorii din nerv), apare un potenţial generat la nivelul muşchiului, cu amplitudine mai mică şi după o perioadă de latenţă mai mare.
Acest potenţial este generat prin stimularea fibrelor senzitive proprioceptive ale nervului stimulat.
Acest potenţial de acţiune constituie efectul intrării în funcţiune a unui arc reflex senzitivo-motor.
Acest potenţial de acţiune muscular constituie reflexul H (Hoffman).
Reflexul H apare în urma stimulării unui nerv mixt cu o intensitate de curent subliminară fibrelor motorii din nervul respectiv, deoarece fibrele proprioceptive ale nervului mixt au un prag de excitabilitate mai scăzut decât cel al fibrelor motorii.
Ca urmare, dacă se folosesc curenţi de stimulare cu intensităţi crescânde se va obţine la un moment dat (când este atins pragul de excitabilitate al fibrelor proprioceptive) un reflex H cu amplitudine mică.
Dacă se creşte progresiv intensitatea de stimulare se obţine o creştere concordantă a amplitudinii reflexului H.
Dacă se creşte în continuare intensitatea de stimulare, se ajunge la pragul de stimulare al fibrelor motorii. Din acest moment, curentul de stimulare devine liminar atât pentru fibrele proprioceptive cât şi pentru cele motorii.
Astfel, aplicarea stimulului electric determină la punctul de stimulare apariţia de curenţi de acţiune care se orientează în două sensuri:
§ un sens descendent (centrifug, motor) care determină apariţia undei M;
§ un sens ascendent (centripet, motor) care determină apariţia reflexului H.
Potenţialul generat de stimulare fibrelor proprioceptive merge în sens centripet şi urmează următorul traseu: ganglion spinal, rădăcina posterioară a nervului spinal, colaterala reflexă Kolliker apoi prin traversarea sinapselor senzitivo-motorii se transmite neuronilor motori corespunzători; de la aceşti neuroni motori merge prin axonii lor şi determină răspunsul contractil al fibrelor musculare care aparţin la unităţile motorii respective.
Fiecare din cele două răspunsuri (M şi H) are timpul său propriu de latenţă.
