Explorari Functionale LP 5, 2004 / 2005
EXPLORAREA FUNCTIEI RESPIRATORII
Explorarea PARAMETRILOR BIOCHIMICI
1. Domenii explorate: aer atmosferic, singe, sputa, lichid pleural, urina, lcr;
2.Componenti biochimici investigati : gaze respiratorii; componenti hemoglobinici; cons tante biologice hematologice, plasmatice, urinare etc.
3. Parametri specifici investigati: concentratii, saturatii, presiuni partiale, densitati, viscozitati.
4. Metode, tehnici si teste de laborator clinic/ explorare functionala utilizate: fotocolorimetrie, spectrofotometrie, electroforeza/ imunoforeza, pH- metrie, determinari radioizotopice, teste alergologice etc.
5. Valori parametrice, profile normale, buletine de analiza, protocol de explorare, bilant functional.
Explorarea parametrilor biostructurali
1. domenii explorate: singe, secretii, prelevate biopsice, organe, zone si regiuni anatomo- functionale.
2. Biostructuri investigate : componente celulare / acelulare umorale si tisulare, torace, plamini, mediastin, teritorii complementare.
3. Parametri si indici specifici: diametre, suprafete, volume, forme.
4. Metode, tehnici si teste de investigare biostructurala: microscopie, radiodiagnostic si alte tehnici imagistice, tehnici nucleare, tehnici de explorare specifica si complementara.
5. Valori parametrice, profile normale, buletine de analiza, protocol de explorare, bilant functional.
Explorarea parametrilor bioelectrici
1. Domenii explorate: muschi, cord, sistem neuro- muscular.
2. Biostructuri si functii investigate: musculatura respiratorie toraco- abdominala, musculatura extremitatilor, musculatura cavitatii bucale si buco- faringiana, miocard, sistem nervos central si periferic.
3. Parametri specifici : amplitudinea, durata, frecventa si forma potentialelor bioelectrice; latente si viteze de propagare; potentiale evocate.
D . explorarea parametrilor biomecanici
1. Domenii explorate: cutie toracica, pleura, plamini, mediastin, sistem circulator.
2. Biostructuri si functii investigate: mecanica toraco- pleuro- pulmonara, ventilatia pulmonara, dinamica circulatorie.
3. Parametri si indici specifici: volume, capacitati si debite respiratorii; curba flux- volum; debite de virf; rezistenta cailor aeriene; compliante; rapoarte ventilatie- perfuzie; travaliu, consum de O2, randament.
4. Metode, tehnici si teste de investigare: pneumospirografie, pneumotahografie, body- pletismografie, oximetrie, probe farmacologice si de efort etc.
5. Valori parametrice, profile normale, buletine de analiza, protocol de explorare, bilant functional.
A. Explorarea parametrilor biochimici
I. ANALIZA GAZELOR RESPIRATORII (O2, CO2).
Determinarea continutului in gaze respiratorii al singelui arterial (ABG- Arterial Blood Gases) permite sa evaluam: aportul de oxigen; eficienta ventilatiei; nivelul echilibrului acido- bazic.
1. Presiunea partiala a CO2 (PCO2)
Se determina presiunea exercitata de CO2 dizolvat in singe, valoare proportionala cu PCO2 din aerul alveolar. Parametrul evalueaza eficienta ventilatiei alveolare si este actualmente acceptata ca fiind cea mai fiziologica determinare a gazelor sanguine.
Valori normale: PaCO2 (singe arterial) = 35 – 45 torr
PvCO2 (singe venos) = 41- 51 torr
Utilitate clinica:
Se utilizeaza ca test de rutina pentru: detectarea anomaliilor respiratorii; determinarea reactiei alcaline / acide a singelui. Pentru a mentine CO2 sanguin in limite normale, frecventa si profunzimea respiratiei se modifica automat cu modificarile metabolice.
Cresterea PCO2 este asociata cu hipoventilatia, scaderea – cu hiperventilatia.
a) cauze de scadere a PCO2:
Hipoxia ;
Nervozitate ;
Anxietate ;
Embolie pulmonara ;
Sarcina ;
Durere .
b) cauze de crestere a PCO2:
– afectiuni pulmonare obstructive: bronsita cronica, emfizem pulmonar;
– depresia centrului respirator: traumatisme cerebrale, anestezia;
– alte cauze rare de hipoventilatie (sdr. Pickwick).
Reducerea PCO2 scade reabsorbtia renala a bicarbonatului prin efectul pe concentratia plasmatica a acestuia. Pentru fiecare 1 mEq/l de scadere a HCO3 , PCO2 cade cu 1 – 1, 3 mmHg.
2. Continutul in CO2 (CO2 total, TCO2)
Testul realizeaza o evaluare generala a reactiei alcaline / acide a singelui arterial, venos sau capilar, determinind CO2 existent sub urmatoarele forme: CO2 solvit in plasma; H2CO3 total; radical HCO3; carbaminohemoglobina (CO2Hb).
In plasma normala, peste 95 % din CO2 total se afla sub forma de bicarbonat (HCO3), a carui concentratie este reglata de rinichi. Restul de 5% CO2 este reprezentat de CO2 dizolvat si de acidul carbonic (H2CO3).
Bioxidul de carbon dizolvat, a carui concentratie este reglata de plamini, contribuie cu putin la continutul total de CO2. Radicalul bicarbonat din spatiul interstitial exista mai intii ca CO2, apoi ca acid carbonic, dupa care o mare parte este transformat in NaHCO3 prin mecanisme- tampon plasmatice si eritrocitare.
Formula de calcul:
CO2 total = HCO3– + 0, 03 x PCO2
Valori normale: 23 – 30 mmol / L
Utilitate clinica:
a) Continut crescut de CO2 se intilneste in: varsaturi severe; emfizem; hiperaldosteronism; utilizare a diureticelor mercuriale
b) Continut scazut de CO2 apare in: diareee severa; inanitie; insuficienta renala acuta; intoxicatie cu salicilati; acidoza diabetica; terapia cu diuretice clortiazidice.
3. Presiunea partiala a oxigenului (PO2)
Testul determina presiunea exercitata de O2 solvit in plasma.
Oxigenul este transportat in singe sub doua forme: dizolvat si in combinatie cu hemoglobina. Majoritatea oxigenului arterial este transportat de catre hemoglobina. Difuzia sa la nivelul membranei alveolare este realizata pe baza gradientului de presiune partiala alveolo- sanguina.
PO2 reflecta cantitatea de oxigen care trece din alveola pulmonara in singe si este direct influentata de cantitatea de oxigen inhalat.
Valori normale: PaO2= minim 80 torr
PvO2= 30 – 40 torr .
Utilitate clinica:
PO2 evalueaza eficienta pulmonului in oxigenarea singelui si este utilizat pentru a confirma eficienta utilizarii oxigenoterapiei. Indica severitatea afectarii pulmonare in ceea ce priveste difuzia oxigenului alveolar.
a)Valori crescute se asociaza cu: policitemie; procent de O2 crescut in aerul inspirat;
b) Valori scazute apar in: respiratie in atmosfera rarefiata; anemie; decompensare cardiaca; sunt intracardiac; afectiuni restrictive sau obstructive cronice; afectiuni neuromusculare cu hipoventilatie.
c) Presiune partiala O2 scazuta cu cu flux arterial normal / scazut: infiltrat interstitial; edem pulmonar; embolie pulmonara; circulatie extracorporeala post- operatorie .
4. Saturatia in oxigen (SO2)
Testul determina raportul procentual dintre continutul actual in O2 al hemoglobinei si capacitatea maxima de transport a hemoglobinei. SO2 este o masura a relatiei dintre O2 si hemoglobina si nu indica continutul in O2 al singelui arterial. Determinari combinate ale SO2,, PO2 si hemoglobinei vor evalua cantitatea de O2 disponibil pentru tesuturi (oxigenarea tisulara).
Cantitatea maxima de O2 care se poate lega de Hb este denumit capacitate de O2 .
Oximetria este o tehnica non- invaziva prin care se realizeaza in mod curent monitorizarea SO2. Avantaje suplimentare ale tehnicii: simplitatea; echipamentul nu necesita calibrare.
Se utilizeaza doua metode:
a) proba de singe arterial se introduce in oximetru (spectrofotometru pentru oxigen) si se face o determinare directa;
b) saturatia in oxigen este determinata prin calcul din continutul in oxigen si capacitatea de fixare a oxigenului:
100 x O2 (in volume %)
saturatia (%) = ––––––––––––––––––-
capacitatea de oxigenare ( in volume )
vol de O2 real combinat cu Hb
saturatia = ––––––––––––––––––––-
vol. de O2 care ar putea fi combinat cu Hb
Valori normale: SaO2 = minim 95 %;
SvO2 = 75 %.
Puls- oximetria utilizeaza un traductor plasat pe falanga distala/ lobul urechii, care va urmari saturatia in oxigen a singelui arterial. Limitele metodei:
– masoara doar procentajul de oxigen transportat de hemonglobina, nu intreaga cantitate de oxigen disponibil pentru tesuturi;
-multipli factori interfera cu precizia determinarii: deplasarea extremitatii; modificari locale ale fluxului sanguin; scaderea hemoglobinei (anemie) sau prezenta de hemoglobine anormale (carboxihemoglobina, methemoglobina).
5. Continutul in oxigen
Termenul defineste cantitatea actuala de O2 din singe, mai mica decit capacitatea maxima de transport sanguin.
Peste 98 % din cantitatea de O2 este transportat in combinatie chimica cu Hb: 1 g Hb poate transporta (cupla) 1, 34 ml O2, in timp ce 100 ml de plasma sanguina pot transporta doar 0, 3 ml O2 dizolvat. Continutul in oxigen se obtine prin formula matematica: O2 = (SaO2 x Hb x 1, 34) + (PaO2 x 0, 03).
Valori normale: singe arterial = 15 – 22 vol %
singe venos = 11 – 16 vol %
(vol % = ml / 100 ml singe)
Utilitate clinica:
Scaderea continutului in O2 se asociaza cu cresterea continutului in CO2 si se intilneste in :
– afectiuni pulmonare cronice obstructive (BPOC) sau restrictive (cifoscolioza);
– complicatii postoperatorii respiratorii;
disfunctii neuromusculare;
hipoventilatia din obezitate.
6. Gradientul alveolo- arterial al O2 (A- aDO2)
Testul da o valoare aproximativa a O2 in alveole si singe arterial. Rezultatele permit sa identificam cauza unei hipoxemii/ sunt intrapulmonar: alveole ventilate dar neperfuzate; alveole neventilate dar perfuzate; colaps simultan alveolo- capilar – Fig . 63
Formula de calcul:
A- aDO2 = PAO2 – PaO2
PAO2 = (BP – 47) FIO2 – PaCO2 x 1, 25 ,
unde BP = presiune atmosferica; 47 = presiunea vaporilor de apa; FIO2 = concentratia partiala a O2 inspirat (21 pentru aerul obisnuit); PaCO2 = presiune partiala a CO2; 1, 25 = factor de conversie pentru citul respirator; A = alveolar; a = arterial; D = diferenta.
Valori normale: maxim 9 torr pentru respiratie in aer obisnuit (camera).
Utilitate clinica:
a) Valori crescute pot apare in:
– obstructie cu dopuri de mucus;
– bronhospasm;
– colaps al cailor aeriene (astm, bronsita, emfizem).
b) Hipoxemia (A- aDO2 crescuta) mai poate apare in:
– defect septal atrial;
– pneumotorax, atelectazie, embolism, edem pulmonar
II. ECHILIBRUL ACIDO- BAZIC
1. pH- ul sanguin
Testul este una dintre cele mai bune modalitati de explorare a caracterului acid (pH < 7, 35) sau bazic (pH > 7, 45) al mediului intern, in conditiile existentei unor limite strinse de pH compatibile cu viata.
Determinarea pH- ului sanguin se poate face prin doua metode;
– direct, utilizind probe de singe analizate la pH- metru;
– indirect, prin ecuatia Henderson- Hasselbach
Valori normale: pH arterial = 7, 35- 7, 45
pH venos = 7, 31- 7, 41
Utilitate clinica:
In general, pH- ul este scazut in acidemii prin cresterea productiei de acid si este crescut in alkalemii prin pierderi exagerate de acid.
CO2 este un compus acid, HCO3 este o baza. In interpretarea dezechilibrelor acido- bazice se va urmari evolutia acestor parametri; modificarea in acelasi sens cu echilibrul acido- bazic arata cauza primara a dezechilibrului, modificari de sens opus arata tendinta de compensare a acestuia (ex: cresterea PaCO2 in acidemii demonstreaza ca modificarea nivelului CO2 este cauza primara a acidemiei; cresterea PaCO2 in alkalemii arata o modificare de tip compensator).
Alcaloza respiratorie apare prin cresterea ventilatiei alveolare si eliminarea crescuta de CO2 si apa in: hiperventilatie; lipsa O2; stimularea toxica a centrului respirator (febra, hemoragie cerebrala, intoxicatie cu salicilati).
b) Acidoza respiratorie apare prin scaderea ventilatiei alveolare si retentia de CO2 in:
– depresia centrului respirator (anestezice, barbiturice);
– diminuarea excursiilor toracice (cifoscolioza);
– obstructia cailor aeriene (astm, bronsita, emfizem);
– afectiuni cardiocirculatorii (soc, insuficienta cardiaca acuta)
2. Excesul/ deficitul de baze (BE)
Testul determina excesul/ deficitul global de baze al pacientului, in vederea initierii unei terapii de corectie acido- bazica. Evalueaza suma anionilor plasmatici cu rol de tampon: HCO3, Hb, proteinele plasmatice si fosfatii, din care HCO3 reprezinta doar aproximativ 1/2 din capacitatea totala de tamponare a plasmei (24- 28 mEq/l in raport cu 45- 50 mEq/l).
BE este un indicator esential al modificarilor nerespiratorii de echilibru acido- bazic in raport cu modificarile respiratorii.
Determinarea se face pe baza valorilor pH, PaCO2 si hematocritului, cu utilizarea unor nomograme.
Valori normale: +/_ 3 mEq/l.
Utilitate clinica:
a) valori peste 3 mEq/l indica exces de baze (ex: deficit de acizi nevolatili).
b) valori sub 3 mEq/l indica deficit de baze (exces de acizi nevolatili- cetoacidoza, lactacidoza).
3. Acidul lactic
Este un compus care apare in conditii de metabolism anaerob, cind celulele nu primesc suficient O2 pentru a realiza conversia substratului energetic la CO2 si apa.
Testul completeaza explorarea echilibrului acido- bazic si permite detectarea persoanelor cu risc de acidoza lactica (afectiuni cardiovasculare sau renale, diabet, afectiuni hepatice).
Valori normale: 0, 5- 1, 6 mEq/l in singe arterial
0, 5- 2, 2 mEq/l in singe venos.
Utilitate clinica:
Valorile sint crescute in: insuficienta cardiaca sau pulmonara; hemoragii; diabet; soc; afectiuni hepatice.
III. Determinarea compuSilor hemoglobinici
1. Hemoglobina
Reprezinta suportul procesului de transport sanguin al O2 si CO2. Fiecare gram de Hb poate transporta 1, 34 ml O2, iar capacitatea singelui de transport a O2 este direct proportionala cu valoarea Hb si nu cu numarul de eritrocite. Hemoglobina joaca si rol de tampon al fluidului extracelular (vezi curba de disociatie a Hb functie de pH- ul plasmatic).
Determinarea Hb este utila in afectiuni hematologice care au rasunet asupra functiei respiratorii.
Valori normale: barbati = 13, 5- 17, 5 g/dl
femei = 12- 16 g/dl.
Utilitate clinica:
a) Valori scazute apar in: anemie, hipertiroidism, ciroza hepatica, hemoragii severe, reactii hemolitice;
b) Valori crescute se asociaza cu: hemoconcentratii, afectiuni pulmonare obstructive cronice (BPOC), insuficienta cardiaca congestiva.
2. Compusi patologici ai hemoglobinei
Capacitatea portiunii hemice a Hb de a se combina cu alte substante decit O2 determina aparitia unor compusi cum sint methemoglobina, sulfhemoglobina si carboxihemoglobina.
2.1 Methemoglobina (MetHb)
Este compusul in care fierul hemic Fe2+ este oxidat la Fe3+, incapabil sa se combine cu O2. Procesul este fiziologic si mentinut sub control de sisteme enzimatice reducatoare. MetHb determina deplasarea la stinga a curbei de disociere a Hb. O cantitate exagerata de MetHb scade capacitatea hematiilor de a transporta O2, determinind anoxie si cianoza.
Testul evalueaza methemoglobinemiile ereditare/ dobindite la pacienti cu anoxie/ cianoza, fara semne de afectare cardio- respiratorie.
Valori normale: 2% din Hb totala (0, 06- 0, 24 g/dl).
Utilitate clinica:
a) diagnosticul MethHb- emiilor ereditare (pina la 40% MetHb, istoric familial);
b) diagnosticul MetHb- emiilor dobindite (intoxicatii, radiatii, alimente contaminate).
2.2 Sulfhemoglobina
Este o varianta anormala de Hb, aparuta prin combinarea ireversibila cu sulful anorganic (tratamente cu fenacetin, sulfonamide, acetanilid). Compusul este stabil si nu dispare decit prin distructia eritrocitelor.
Valori normale: cantitati extrem de reduse.
2.3 Carboxihemoglobina (COHb)
Este compusul format prin expunerea Hb la CO, care are o afinitate de 218x mai mare pentru Hb decit O2. Intoxicatia cu CO determina anoxie tisulara deoarece compusul nu mai permite formarea O2Hb si respiratia tisulara.
Cea mai frecventa cauza de intoxicare sint gazele de esapament si fumatul.
Valori normale: 0- 2, 3 % din Hb totala
4- 5% din Hb totala la fumatori
La 20% COHb apare simptomatologia clinica, iar la 60% COHb se produce moartea.
IV. ALTE TESTE : hormonii tiroidieni, metabolismul bazal, determinari imunologice.
B. EXPLORAREA PARAMETRILOR BIOSTRUCTURALI
I. EXAMENE MICROSCOPICE
1. Examenul sputei :
Examenul microscopic se face pe preparat nativ sau colorat. Se pot evidentia elemente celulare si necelulare cu semnificatie variabila :
– celule epiteliale plate (fara valoare diagnostica) , cilindrice (bronsite , astm) , alveolare (fazele de debut ale proceselor inflamatorii acute) , alveolare mari – cu “ praf “ (pneumoconioze) ;
leucocite (limfocite, PMN) – in procesele inflamatorii . Prezenta leucocitelor alterate indica tendinta la supuratie sau degenerescenta tisulara (abcese , caverne , etc) ;
hematii – sputa hemoptoica ;
limfocite – in sputa bolnavilor cu tbc ;
– fibre elastice – procese distructive pulmonare , ca abces si gangrena pulmonara ;
– spirale Curshmann, cristale Charcot -Leyden si eozinofile (in astm bronsic) ;
– cristale de hematoidina, de acizi grasi sau colesterina – procese cronice ;
– ciuperci ( spori de Actinomyces ) , paraziti (chisti de Pneumocystis carini ), bacil Koch, etc .
2. Punctia- biopsie pulmonara
Se realizeaza pe torace inchis (transtoracica sau transbronsica) sau pe torace deschis. Prin studiul parametrilor microscopici permite diagnosticul in unele sindroame de condensare pulmonara neclarificate.
Se realizeaza sub mai multe forme: punctie- biopsie ganglionara (cervicala sau axilara) si biopsia prescalenica ( metoda Daniels ) pentru diagnosticul neoplasmului bronho – pulmonar .
II. EXAMENUL RADIOLOGIC
Se utilizeaza ca examen de rutina si examen periodic la pesoane cu risc (noxe profesionale). Radiografia standard sesizeaza:
– transparenta pulmonara normala si devierile patologice;
– excursia frenica (amplitudine, deschiderea sinusurilor).
Se realizeaza sub forma de:
– examen static (radiografie);
– examen dinamic (radioscopie);
– microradiofotografie (MRF), cu examinarea si depistarea afectiunilor pulmonare prin screening populational.
Tomografia (stratigrafia) pulmonara este radiografia unui strat subtire de tesut pulmonar, eliminind structurile aflate in planurile anterioare sau posterioare. Completeaza examenul radiologic standard.
III. SCINTIGRAFIA PULMONARA
1. Scintigrafia de perfuzie
Se realizeaza cu RISA (I131) sau agregate de serum albumina marcata cu Tc99. In pediatrie se utilizeaza preparate pe baza de In113 (iradierea este neglijabila).
Macroagregatele de albumina sint blocate la nivelul circulatiei pulmonare deoarece dimensiunea lor este superioara diametrului capilarelor pulmonare (40 – 50 m). In acest fel se realizeaza in conditii normale o imagine scintigrafica omogena a ambilor plamini cu amprenta cardiaca la nivelul marginii mediastinale a plaminului sting.
Defectele de perfuzie se traduc prin aspecte lacunare unice sau multiple. Actualele progrese tehnice pemit studii cantitative ale vascularizatiei plaminilor, servind la diagnosticul evolutiv al tulburarilor de perfuzie pulmonara.
Scintigrafia repetata permite urmarirea revascularizatiei pulmonare in zonele afectate.
2. Scintigrafia de ventilatie
Se efectueaza cu un circuit spirografic in care s- a introdus o cantitate cunoscuta de gaz radioactiv (Kr, Xe).
Permite studii cantitative ale ventilatiei, global pe cei doi plamini, diferentiat stinga / dreapta, sau regional (baze, virfuri).
Indicatia principala este legata de afectiunile bronho-pulmonare insotite de tulburari de ventilatie (bronsite cronice, emfizem, astm bronsic, bronsiectazie).
3. Scintigrafia cu trasori tumorali.
Se realizeaza prin injectarea i.v. a unor radiotrasori cu acumulare selectivi in tesutul neoplazic: (Ca- citrat, Tc- bleomicina). Procesele tumorale se evidentiaza prin imagini scintigrafice "pozitive ". Indicele de acuratete variaza intre 70 – 75 %.
C. Explorare PARAMETRILOR BIOMECANICI
Scop: determinarea prezentei, naturii si extinderii disfunctiei pulmonare cauzate prin obstructie, restrictie sau combinarea acestora.
Sindrom obstructiv = afectarea ventilatorie prin cresterea rezistentei in caile aeriene.
Sindrom restrictiv= afectarea ventilatiei prin limitarea excursiei peretelui toracic.
Sindrom mixt= combinarea celor doua mecanisme mentionate anterior.
Comportamentul mecanic pulmonar poate fi cuantificat prin urmatorii parametrii: volume si capacitati – debite ; proprietati mecanice (rezistenta, compleanta, elastanta);
I. VOLUME SI CAPACITATI (STATICE)
Evalueaza dimensiunile pompei pulmonare.
Capacitatea vitala (CV)- reprezinta cantitatea maxima de gaz care poate fi mobilizata intr- o singura miscare ventilatorie si este o suma
de volume. Acestea sint masurate la nivelul orificiului bucal cind aparatul toraco- pulmonar trece din pozitia expiratorie maxima in pozitia inspiratorie maxima.
Determinarea CV se poate face prin examen spirografic sau prin pneumotahografie integrata volumic. Pe traseul spirografic se masoara si subdiviziunile CV: volumul curent (VC); volumul inspirator de rezerva (VIR) si volumul expirator de rezerva (VER).
2. Capacitatea inspiratorie (CI)- este volumul maxim de aer care poate fi inspirat cind aparatul toraco- pulmonar isi schimba pozitia de expir de repaus la inspir maxim. Se calculeaza pe spirograma ca suma VC + VIR – vezi Fig . 63 .
3. Capacitatea reziduala functionala (CRF) – este volumul de gaz care se gaseste in plamini in pozitia de repaus expirator. CRF reprezinta volumul de gaz in care patrunde, se amesteca si se dilueaza aerul inspirat inainte de a intra in schimb gazos cu singele.
Marimea CRF exprima echilibrul dintre fortele de retractie elastica ale plaminului si toracelui, care se opun la nivelul suprafetei pleurale.
Determinarea CRF se face prin:
– metoda dilutiei gazelor inerte (N2, , He)
metoda pletismografica (body- pletismografie)
4. Volumul rezidual (VR) – este volumul de gaz care ramine in plamini la sfirsitul unei expiratii complete (fortate). VR nu poate fi evacuat din plamini la subiectul in viata, astfel incit de terminarea acestul volum se face:
– prin calcul: VR = CRF – VER;
– prin metoda dilutie (N 2 , He) in respiratie unica, in circuit deschis
5. Capacitatea pulmonara totala (CPT) – este volumul de gaz continut in plamini la sfirsitul unui inspir complet (pozitie inspiratorie maxima).
Determinarea CPT se face:
– prin calcul: CPT = CV + VR sau CPT = CI + CRF;
prin metoda dilutiei He prin respiratie unica in circuit deschis- prin metoda radiologica: masurarea CPT pe radiografii toracopulmonare, efectuate in proiectii postero- anterioara si laterala, cu subiectul in apnee dupa un inspir maximal, eventual prelucrarea computerizata a rezultatului.
Toate volumele si capacitatile pulmonare se vor corecta BTPS, indiferent de metoda de determinare utilizata.
II. DEBITE VENTILATORII
Evalueaza performanta (cinematica ) pompei respiratorii.
Debitele ventilatorii se determina de obicei in cursul unei manevre expiratorii maximale si fortate; uneori se recurge la inregistrarea unui inspir fortat sau a unei ventilatii fortate . Rezultatul se poate exprima:
– in debite medii (masurate pe expirograma fortata);
– in debite instantanee maxime ( masurate pe curba flux- volum).
1. Pe expirograma fortata (obtinuta cu ajutorul spirografului) se determina urmatorii parametrii:
a. Volumul expirator maxim pe secunda (VEMS) este volumul de gaz expulzat din plamini in prima secunda a expirului fortat. Uneori se determina volumele expirate la 0,5 sec (VEM 0,5), 0, 75 sec (VEM 0,75 ), 2 sec (VEM2 ) sau 3 sec (VEM3) de la inceputul expiratiei, dar acesti parametri nu aduc informatii suplimentare fata de VEMS si nu au intrat in investigatia de rutina.
VEMS se exprima in litri sau % din CV, dupa corectia BTPS.
Raportul VEMS/ CV x 100 sau indice de permeabilitate bronsica (IPB Tiffeneau-Pinelli) este un indice valoros pentru evidentierea tulburarilor ventilatorii obstructive.
b. Debit expirator maxim pe fractiuni ale CV : pentru jumatatea mijlocie a CV fortate (FEF 25-75 ), pentru al treilea sfert al CV(FEF50-75 ), intre 75% si 85% din CV (FEF75- 85 ) si intre 200 si 1200 ml din CV (FEF = forced expiratory flow).
FEF25-75 , FEF50-75 si FEF75-85 sint parametri mai sensibili decit VEMS pentru diagnosticul obstructiei discrete la fluxul de aer, deoarece valorile lor depind predominant de proprietatile mecanice pulmonare (diagnostic precoce al sindromului obstructiv).
c. Ventilatia maxima este volumul de aer expirat intr- un minut in cursul unei ventilatii maximale. Se determina prin metoda spirografica: direct; indirect : Vmax = VEMS x 30.
d. Indici temporali ai expiratiei fortate cresc sensibilitatea informatiilor furnizate de parametrii mentionati anterior:
– timpul de expiratie fortata a 95% din CV fortata;
– timpul de expiratie fortata a 1/2 mijlocii a CV fortate
2. Curba flux- volum reprezinta inscrierea grafica a fluxului de aer produs in timpul expiratiei functie de volumul de aer expirat (egal cu capacitatea vitala fortata).
Pe curba flux-volum a expiratiei fortate se masoara:
a. Debitul expirator maxim de virf (PEF- peak expiratory flow) reprezinta valoarea maxima a fluxului de aer care poate fi generat in cursul unui expir maxim si fortat care incepe din pozitia inspiratorie maxima.
b. Debit expirator maxim instantaneu la 50% CV (MEF50), respectiv 25% CV (MEF25) reprezinta debitul expirator maxim atins in momentul in care in plamin a mai ramas 50, respectiv 25% din
c. Debitul expirator maxim instantaneu la 60% din capacitatea pulmonara totala prezisa (MEF60 CPTpr ) reprezinta fluxul maxim atins in momentul in care volumul pulmonar masoara 60% din CPT prezisa.
Debitele expiratorii maxime instantanee sint parametri mai sensibili decit VEMS pentru depistarea precoce a tulburarilor ventilatorii obstructive din caile aeriene distale
III. PROPRIETATI MECANICE ALE PLAMINULUI
Evalueaza relatiile dintre variatia volumului de aer intrapulmonar si variatia corespunzatoare a presiunii transpulmonare (presiune motrice).
1. Curba volum- presiune statica se obtine prin inregistrari simultane de volum (spirografie) si presiuni (manometrie esofagiana). Pe aceasta inregistrare se determina urmatorii parametrii:
a.presiunile transpulmonare statice (presiunea inspiratorie maxima)
b. complianta pulmonara statica (CL st)
2. Pe curba volum- presiune dinamica se determina:
a. complianta pulmonara dinamica (C din).
b. parametrii rezistivi ai aparatului toraco- pulmonar :
rezistenta pulmonara la flux (RL)- suma rezistentelor opuse la curgerea aerului de catre caile aeriene si tesuturile neelastice pulmonare
– rezistenta la flux in caile aeriene (Raw);
-rezistenta la flux in sistemul respirator (Rrs) data de suma rezistentelor opuse de peretele toracic, tesuturile pulmonare neelastice si caile aeriene;
– rezistenta la flux in caile aeriene periferice (Rperif)- se determina prin calcul de pe expirograma fortata si de pe curba volum- presiune statica:
D. EXPLORAREA PARAMETRILOR BIOELECTRICI
Se exploreaza activitatea bioelectrica a structurilor implicate in realizarea functiei respiratorii:
– ventilatia (muschii cavitatii bucale, muschi respiratori, SNC, sistem nervos periferic);
– perfuzia (cord).
Notiuni detaliate vor fi furnizate la capitolul de explorare neuro- musculara.
