Tema: – Fiziologia sistemului nervos central:
Subiect:
» determinarea pragului de discriminare tactilă;
» audiometrie.
Fiziologia senzitivo-senzorială
ANALIZATORUL TACTIL
Determinarea discriminării tactile
Discriminarea tactilă este exprimată prin distanţa minimă la care este posibilă recunoaşterea a două excitaţii.
Este variabilă în funcţie de diferitele regiuni ale corpului.
Tabelul 1 – Diferite zone cutanate comparate în ceea ce priveşte distanţa minimă
care trebuie să separe 2 puncte stimulate pentru a produce o senzaţie dublă
|
Regiunea |
Distanţa minimă (mm) |
|
Suprafaţa internă a vârfului degetului |
2,3 |
|
Suprafaţa dorsală a falangei a III-a |
6,8 |
|
Palma |
11,3 |
|
Talpa |
16 |
|
Suprafaţa dorsală a mâinii |
31,6 |
|
Ceafa |
54 |
|
Mijlocul spatelui, braţul şi coapsa |
67,1 |
Principiu:
Dacă sunt aplicate simultan 2 excitaţii, se percep 2 senzaţii distincte, în cazul în care distanţa dintre cele 2 locuri de aplicare a excitaţiei este suficient de mare.
Când cele 2 puncte sunt separate de o distanţă mai mică, se percepe o singură senzaţie.
Tehnică de determinare:
Se foloseşte un compas special (esteziometrul Weber) sau un compas obişnuit cu vârfuri tocite.
Se aplică simultan ambele braţe ale compasului pe zona de cercetat astfel încât acţiunea excitatoare să se exercite numai prin greutatea compasului. Se vor percepe 2 senzaţii (pentru fiecare punct de contact al braţelor compasului cu tegumentul).
Prin apropierea braţelor compasului se va percepe la un moment dat o singură senzaţie.
Se stabileşte distanţa minimă la care sunt percepute două senzaţii distincte, prin măsurarea pe tegument a distanţei dintre punctele de excitare sau prin citire directă pe rigla gradată a esteziometrului Weber.
Dacă se aplică o excitaţie tactilă într-un punct de pe piele, un subiect normal poate localiza cu mare precizie excitaţia această capacitate se numeşte topognozie şi, deşi există o bază anatomică privind capacitatea tuturor punctelor cutanate pe scoarţa cerebrală, această capacitate este dobândită prin experienţă şi nu înnăscută.
Capacitatea de localizare este variabilă în diferite zone ale corpului şi este modificată în unele afecţiuni ale sistemului nervos.
Un subiect normal are capacitatea de a recunoaşte obiectele puse în mână sa sau pe altă parte a corpului. Această capacitate se numeşte stereognozie (gr. sterio = solid, gnosis = cunoaştere). Lipsa acestui simţ se numeşte astereognozie.
ANALIZATORUL AUDITIV
Testarea capacităţii auditive se face folosind probe clinice sau instrumentale:
– acumetria fonică;
– acumetria instrumentală;
o proba Rinne;
o proba Weber;
o proba Schwabach;
o audiometria.
Audiometria
Este o metodă prin care se stabileşte pragul auditiv al frecvenţelor sonore.
Cu ajutorul audiometrului se emit sunete pure a căror intensitate este crescută până când este percepută de subiectul examinat.
Se explorează pentru fiecare frecvenţă pragul de excitaţie.
Rezultatele sunt înscrise pe un grafic în care pe ordonată sunt notate valorile în decibeli ale pragurilor auditive iar pe abscisă frecvenţele înregistrate.
Rezultatale obţinute prin metoda audiometrică permite stabilirea deficitului de tonuri percepute, fapt important în practică, deoarece apare clar care vibraţie necesită amplificare în aparatele construite cu scopul de a corecta deficitele auditive.
Se constată că omul percepe frecvenţe între 32.000 şi 20.000 vibraţii/s. gama de sunete percepute între aceste limite se numeşte scară tonală sau câmp auditiv.
